luni, 11 mai 2009

Apus (neterminat)

Era dimineaţă, rece şi plină de mirosul florilor, din parcul, care acum arată ca o junglă, aleea principală era plină de rădăcini, care au ieşit din pământ, lăsând în urmă doar o relicvă al fostului parc, parcul mândrului Oraş Alb, mai exact tot oraşul era o ruină, acum doar o umbră a gloriei de altă dată.
Aerul era înţepator de ozonizat , parcă totul aici a fost îngheţat în timp, liniştea cuprindea întreg oraşul, uneori întreruptă de păsările care zburau din copac în copac, neliniştite, văzând poate pentru prima dată un om...
Ieşind din parc, am văzut priveliştea amară a realitaţii:oraşul era încet, încet înghiţit de natură, de forţa careia nimic nu-i poate supravieţui, e singura care nu poate fi învinsă.Doar ţinută în loc, stăvilită de neputinţa umană.Fiecare cvartal, bloc era distrus şi reintegrat în natură, revenind în locul de unde a plecat - natura, acest ciclu- creaţie-distrugere şi din nou, iarăşi creaţie.
Vechiul oraş se schimbase atât de mult, încat mă rătăcisem, totul era prea schimbat, era doar o pădure cu niste copaci contorsionaţi, undâindu-se pentru a capta razele solare, arăta grotesc, formele aduceau a monştrii de odinioară, căutând un loc mai comod pe care sa se aşeze formând nişte arce în vechile bulevarde care odinioară erau pline de oameni, acum pline de copaci cu rădăcinile înfipte în pamantul moale şi acoperit de muşchi, mirosul de pământ umed are pretutindeni în locul care acum 600 de ani era doar ciment...
Privind schimbarea asta nu am realizat faptul ca eu mă rătăcisem, lucru foarte probabil dat fiind faptul că totul era schimbat, dar în mine mă enervasem că asta a fost casa mea timp de 150 de ani, era mai mult un lucru de orgoliu, cum să uiţi fosta ta locuinţă, e ca şi când ai uita pe cine ai iubit...eh nu chiar asa, dar ceva de genul.Trebuia să-mi gasesc drumul, sa ajung la fosta mea casa, o cladire construita acum 520 de ani de mine, era singura care mai era in picioare avea 100 de metri inaltime si parca veghea peste vechiul oraş, acum o ruina ca şi ea, doar o amintire a unor vremuri mult apuse, a anilor în care exista viaţă în oras...acele timpuri au apus, nu mai sunt, mai sunt doar ecourile ce băntuie vechile clădiri.
Dar cine sunt eu? Eu sunt sansa de 1 la 10 miliarde, sanşa care nu trebuie sa existe trebuia doar sa rămână doar o variabilă într-o ecuaţie, dar momentan un simplu om care vrea sa ajungă în locul unde acolo i-a fost inima.Mă opresc şi văd o banca intactă, ei bine nu prea intacta dar cel putin poti sta pe ea, mă aşez şi acum observ ca aici am mai stat, aici am stat prima data cand asteptam rezultatele pentru diploma de biochimie de la Institutul Imperial de Bio-Chimie, da aici am stat...Stand pe gânduri mă scufund mai adânc şi încep să-mi imaginez lucrurile asa cum erau ele inainte de Incident, când totul era cel puţin normal, am început să mă gândesc la cum a inceput şi cum s-a terminat.
Totul a început în 2012 când Uniunea Europeana a fuzionat cu Statele Unite, un pas spre mai bine au sustinut ei , formându-se Imperiul Nord Atlantic, o formaţiune aparent democratică, doar ca puterea se afla în mâinile unui guvern format din 4 camere, dar iluzia democraţiei era mai lesne de văzut decat democratia în sine.Imperiul începand ca o formaţiune paşnică a degenerat într-o mare alianţa militară, unde legea marţiala devenise o Constitutie bine mascata, astfel ca in 2025 a început un război, toti eram înfricoşaţi că acesta va fi cel de-al treilea razboi mondial, nu, nu era, era doar o aspiraţie de distrugere a unui popor.Vazand ca nu ii pot distruge spiritul national, Imperiul a utilizat un nou virus, de exterminare in masa a populatiei care se activa doar in acei oameni care erau tintuiti de un loc anume, după marcatorii ADN. Ca o umbra care se rătăcea în mulţime, Moartea era în spatele deciziilor luate de noi, aplaudând prostia omenească...
Totul dupa asta este istorie, atât de veche încat a devenit o legendă în mintea mea.
În mod normal virusul a fost un succes, în primele luni, dar ca cea mai mare ironie, unii oameni din alte locuri aveau acel marcator, asa virusul a iesit din anonimat şi a suferit mutaţia cruciala, transmitându-se de la om la om. Astfel pe parcusul evoluţiei virusului a devenit tot mai eficace în treaba lui, acela de a extermina fiinte umane, provocând simptome diferite celui care îl contracta, lucrul acesta făcând manifestarea virusului ceva unic pentru fiecare, de la hemoragii epidemice şi până la lichifierea cortexului, într-o lume în care un virus a pus stăpânire pe umanitate eu am picat în comă, ţinut în viaţa de aparate timp de 7 ani, timp în care corpul meu a suferit mutaţii genetice benefice, un tonus mai ridicat, capacitate de vindecare peste normal, până şi membrele se pot regenera, eram aproape singurul sanatos într-o lume de 200 de oameni care incercau sa gaseasca un leac din ADN-ul meu. Au eşuat.
Timp de 10 ani rămăsesem singur, observând că nu am îmbratranit deloc, dar gândul ca eu am ramas singur m-a dus la extreme, încercând să-mi pun capat vieţii pe care am recâştigat-o, am tot incercat, dar se pare că ironia nu e lipsită de simţul umorului negru - sa traieşti veşnic şi sa vrei să mori, ăsta e paradoxul suprem, dar ce rost mai are să traieşti într-o lume singur?La orice tentativă de suicid rănile s-au vindecat mult mai repede, astfel încăt nu puteam face nimic...
Gândul asta m-a cuprins mereu, dar cred ca ar fi cuprins pe oricine „De ce eu?”era intrebarea cheie : ce am facut ca să fiu singur?

Întrebarea mă trezi, stăteam pe bancă în fata clădirii pe care acum ceva timp o veneram...

Veneram mai mult decat atat, nici nu stiam cum am gasit-o, fosta mea casa, o cladire inalta de 100 de metri.

vineri, 5 decembrie 2008

Liniste...

Cerul insorit prevestea o zi mai mult decat placuta, norii erau imaculati, vantul batea usor, cladirie de un 1 km inaltime strapungeau cerul albastru si rece, pavajul era umed si curat-ploaia de azi noapte era vinovata de asta.
Ma grabeam catre laborator, trebuia sa ajung cat mai repede posibil, sa termin ceea ce trebuia de mult terminat, poate si de acum 3 ani...de ce?Nu ma intrebati, nici eu nu stiu.Drumul era anevoios si serpuit, macar asta ma facea om, sa ma utilizez de propriile mele puteri, uram metroul si orice alt aparat care "ne facea" lumea mai usoara, dar noi deveneam tot mai dependeti de el si ne uitam esenta.
-Deci azi vreau sa scap de aici, din porcaria asta.
Asta imi ziceam mereu cand ocoleam un transportor de persoane, chiar nu mai suportam aceasta lume, aceasta tentativa de viata, totul inchis intr-o lume sintetica, unde pana si mancarea este sintetica si insipida, ne-am otravit planeta acum 3500 de ani, si acum a devenit prea curata, o inchisoare a omului, fiinta care este blestemata cu intelect, cu alegerea de a crea si de a distruge, asta suntem fiinte inteligente, dar destul de proaste ca sa ne inchidem in 4 pereti, atat corpurile, dar si mai grav mintile.
Chiar nu mai suportam aceste cladiri, aceasta planeta, aceasta megalomanie naturala ce se afla intiparita in mintea noastra- ne-am transformat propria planeta intr-un mare oras, sufocant, fara urma de flora sau fauna, care incet dar sigur ne distruge ceea ce ne face oameni.
In sfarsit ajung unde mi-am dorit, nu este nimeni, laboratorul este gol, dupa ce am utilizat liftul gravitational ma simt putin ametit, dar reusesc sa repar ceea ce trebuia de mult facut, ecuatiile intradimensionale, dar sa nu mai zic despre teoria stringurilor, aparuta acum acum 3 milenii si jumatate, totul are nevoie de o precizie atomica, orice si as putea ajunge mort si totul a fost in zadar.
Intr-un final il termin si fara sa mai stau pe ganduri, il pornesc;poarta interdimensionala avea o culoare atat de calma si atat de frumoasa incat puteai spune ca acolo viata a inceput, totul era asa de placut, dar a trebuit sa pasesc, ezit putin, ma gandesc ce vor face cand vor descoperi acest aparat, nu mai conta, vroiam sa scap, sa evadez, dar ce ma asteapta? Nu mai conta.Pasesc.
Si o lume cum doar visam, coline verzi pline de iarba deasa si grasa, plina de roua in spate am o padure cu arbori pe care nu i-am vazit nici macar in Marea Gradina Planetara, totul este mirific, prea frumos, totul este intr-o liniste perfecta. Ma asez cu privirea spre cer, cerul este la fel cum era si inapoi , tot pe pamant dar acum sunt intr-o alta dimensiune, tot pe Pamant? ma intreb, nu termin bine gandul si deasupra mea vad pe cineva in haine albe, ca de medic.
-Cine esti?il intreb cu un aer suspicios.
-Eu?ar trebui sa spui tu cine esti, ca nimeni nu intra aici fara voia mea!
-Dar cine esti?
-Eu? Sfantul Petru!



duminică, 10 februarie 2008

Origine

Capitolul I - Steaua Întunecată
(partea I)

Nava se apropria de planetă, motoarele erau încinse de drumul pe care a trebuit să-l parcurgă de la punctul de ieşire din sub-spaţiu până la planeta noastră. Era timpul, ei au venit, noi trebuie să ne apărăm, de 400 de orbite asta facem - ei vin, ne atacă noi putem să distrugem decât 2-3 flote de luptătoare stelare, ei pleacă, unde?nici noi nu ne-am putut da seama, localizarea unei nave in sub-spaţiu este dacă nu foarte dificil, imposibil. S-a oprit, a intrat în orbită geostaţionară, scanerele au înnebunit - semn ca îşi incalzeau armele.
-Activaţi scutul planetar!strigă fratele meu, Înalt Comandor al planetei pe care ne aflam acum, Draktis III , a treia planeta din sistemul Draktis singura care poate susţine viaţa şi are reputaţia ca fiind ultima planeta colonizată de Inteligenţele Artificiale, fapt ce o făcea un bastion bine pregătit în cazul unui atac al celor din urmă.
-De ce tremuri? mă întreabă fratele.
-Mereu acelasi peisaj, navele de acum 400 de orbite pleaca pana cand sunt avariate critic, noi ne facem apararea mai bună, ei vin iarasi , pe o alta planeta sa o distruga. E ca si cand ar vrea sa ne tes...
Nu a apucat sa spuna ultimul cuvant, din acel moment alarmele centrului de comanda erau la maxim.
-Ce se intampla, ce a cedat?
-Trei generatoare de fuziune! scutul va ceda in 2 minute, Comandor ce facem?
-Incarcati bateriile de plasma, in 2 minute trebie sa-i avem pe fuga!
-Baterii incarcate, asteptam ordinul de tragere!
Tensiunea era maxima in centrul de comanda, daca scutul ceda planeta era vulnerabila, si posibil daca aveau timp o puteau distruge.

marți, 5 februarie 2008

Origine

Prolog

Calmul spaţiului, a văzut ceea ce nici unul din noi nu poate înţelege, nu poate cuprinde, infinit in timp si spaţiu, atotştiutor, este acolo si va fi mereu...

Acum mult timp în galaxia noastră, un război a avut loc, atât de antic încat a fost uitat in cenuşa planetelor care au fost distruse, un razboi in care nimeni nu a câştigat, un război care a inceput din dorinţă de expansiune a unei rase care a învatat sa alunece prin sub-spaţiu pentru a merge mai repede decât lumina, odată cu aceasta descoperire si nevoia de expansiune a Imperiului a crescut exponential ajungând ca sistemul din care proveneau deja a devenit prea mic, apoi sectoare intregi , pana cand un om de ştiinţa a găsit soluţia cea mai simpla - nave automate care sa poată coloniza planete înaintea venirii lor si ei doar veneau să populeze planeta, simplu si eficient.
Pentru un timp a fost bine, navele conduse de inteligente au ajuns mai mult decat au ajuns ei, si in final au ajuns sa cunoasca mai bine secretele sub-spaţiului, au colonizat un sistem al lor si apoi flota de nave care trebuia sa colonizeze pentru ei s-a arătat in fata planetei centrale, au coborât cu navele imense de o lungime de 10.000 de metroni deasupra orasului cel mai mare şi au activat motorul sub-spatial, ceea ce a urmat a fost o decimare, unda de soc a intrarii a 45 de nave de lungimi de ordinul a zecilor de mii de metroni este extraoradinara, au distrus orice uram de viata pe o raza de 200 de kilometroni, au plecat si in urma lor un Împărat mort a atras atenţia unei întregi rase.
Asta a fost acum 400 de orbite...acum totul este mai rău.


vineri, 1 februarie 2008

Am revenit!

Cu forte noi, mai acid ca niciodata, glumesc, nu voi fi deloc asa, dar tin sa anunt ca de acum incolo, o sa public o nuvela pe care este in stadiu de proiect, nu am scris decat o jumatate de caiet studentesc, sper sa-mi gasesc mai mult timp sa scriu.
Ea se va axa pe un razboi care a fost acum mult timp, in galaxia noastra unde o rasa, care ne asemanau, au creat Inteligenta Artificiala, necesara pentru calcularea rutelor de colonizare a planetelor.Totul a fost bine pana cand inteligenta a inceput sa gandeasca pentru sine, si a plecat in spatiu...si nu s-a mai auzit de ea.

Sper ca v-am starnit interesul!Nuvela va incepe de vinerea asta si se va continua in fiecare vineri cu un nou episod.


La revedere!

duminică, 25 noiembrie 2007

Din nou, Şcoala...

De ce vedem schimbările din învăţământ cu aşa răceala?Poate ele sunt făcute pentru a ne testa, aşa cum ar susţine şi Darwin, cel mai adaptabil supravieţuieşte.Eu sunt de acord cu asta, având în vedere că acum se pune accent pe ceea ce gândeşti, eu sper ca într-o zi să nu mai fim puşi să învăţam nişte materii care pur şi simplu sunt inutile,dar asta ne trimite din nou la primul meu mesaj.
Din câte putem observa, atunci când auzim de o schimbare de programă la bac, suntem cam uluiţi de "tupeul" Ministerului că a schimbat programa, dacă nu crezi că eşti în stare să înveţi ceva mai mult normal că începi să aduci injurii inutile.Asta e România, nici nu vrem să învăţăm, dar note mari vrem.

joi, 22 noiembrie 2007

Scrieţi cu diacritice!

Titlul spune tot!

http://www.diacritice.ro/cum_sa_scrii_cu_diacritice_in_windows_xp