Apus (neterminat)

Era dimineaţă, rece şi plină de mirosul florilor, din parcul, care acum arată ca o junglă, aleea principală era plină de rădăcini, care au ieşit din pământ, lăsând în urmă doar o relicvă al fostului parc, parcul mândrului Oraş Alb, mai exact tot oraşul era o ruină, acum doar o umbră a gloriei de altă dată.
Aerul era înţepator de ozonizat , parcă totul aici a fost îngheţat în timp, liniştea cuprindea întreg oraşul, uneori întreruptă de păsările care zburau din copac în copac, neliniştite, văzând poate pentru prima dată un om...
Ieşind din parc, am văzut priveliştea amară a realitaţii:oraşul era încet, încet înghiţit de natură, de forţa careia nimic nu-i poate supravieţui, e singura care nu poate fi învinsă.Doar ţinută în loc, stăvilită de neputinţa umană.Fiecare cvartal, bloc era distrus şi reintegrat în natură, revenind în locul de unde a plecat - natura, acest ciclu- creaţie-distrugere şi din nou, iarăşi creaţie.
Vechiul oraş se schimbase atât de mult, încat mă rătăcisem, totul era prea schimbat, era doar o pădure cu niste copaci contorsionaţi, undâindu-se pentru a capta razele solare, arăta grotesc, formele aduceau a monştrii de odinioară, căutând un loc mai comod pe care sa se aşeze formând nişte arce în vechile bulevarde care odinioară erau pline de oameni, acum pline de copaci cu rădăcinile înfipte în pamantul moale şi acoperit de muşchi, mirosul de pământ umed are pretutindeni în locul care acum 600 de ani era doar ciment...
Privind schimbarea asta nu am realizat faptul ca eu mă rătăcisem, lucru foarte probabil dat fiind faptul că totul era schimbat, dar în mine mă enervasem că asta a fost casa mea timp de 150 de ani, era mai mult un lucru de orgoliu, cum să uiţi fosta ta locuinţă, e ca şi când ai uita pe cine ai iubit...eh nu chiar asa, dar ceva de genul.Trebuia să-mi gasesc drumul, sa ajung la fosta mea casa, o cladire construita acum 520 de ani de mine, era singura care mai era in picioare avea 100 de metri inaltime si parca veghea peste vechiul oraş, acum o ruina ca şi ea, doar o amintire a unor vremuri mult apuse, a anilor în care exista viaţă în oras...acele timpuri au apus, nu mai sunt, mai sunt doar ecourile ce băntuie vechile clădiri.
Dar cine sunt eu? Eu sunt sansa de 1 la 10 miliarde, sanşa care nu trebuie sa existe trebuia doar sa rămână doar o variabilă într-o ecuaţie, dar momentan un simplu om care vrea sa ajungă în locul unde acolo i-a fost inima.Mă opresc şi văd o banca intactă, ei bine nu prea intacta dar cel putin poti sta pe ea, mă aşez şi acum observ ca aici am mai stat, aici am stat prima data cand asteptam rezultatele pentru diploma de biochimie de la Institutul Imperial de Bio-Chimie, da aici am stat...Stand pe gânduri mă scufund mai adânc şi încep să-mi imaginez lucrurile asa cum erau ele inainte de Incident, când totul era cel puţin normal, am început să mă gândesc la cum a inceput şi cum s-a terminat.
Totul a început în 2012 când Uniunea Europeana a fuzionat cu Statele Unite, un pas spre mai bine au sustinut ei , formându-se Imperiul Nord Atlantic, o formaţiune aparent democratică, doar ca puterea se afla în mâinile unui guvern format din 4 camere, dar iluzia democraţiei era mai lesne de văzut decat democratia în sine.Imperiul începand ca o formaţiune paşnică a degenerat într-o mare alianţa militară, unde legea marţiala devenise o Constitutie bine mascata, astfel ca in 2025 a început un război, toti eram înfricoşaţi că acesta va fi cel de-al treilea razboi mondial, nu, nu era, era doar o aspiraţie de distrugere a unui popor.Vazand ca nu ii pot distruge spiritul national, Imperiul a utilizat un nou virus, de exterminare in masa a populatiei care se activa doar in acei oameni care erau tintuiti de un loc anume, după marcatorii ADN. Ca o umbra care se rătăcea în mulţime, Moartea era în spatele deciziilor luate de noi, aplaudând prostia omenească...
Totul dupa asta este istorie, atât de veche încat a devenit o legendă în mintea mea.
În mod normal virusul a fost un succes, în primele luni, dar ca cea mai mare ironie, unii oameni din alte locuri aveau acel marcator, asa virusul a iesit din anonimat şi a suferit mutaţia cruciala, transmitându-se de la om la om. Astfel pe parcusul evoluţiei virusului a devenit tot mai eficace în treaba lui, acela de a extermina fiinte umane, provocând simptome diferite celui care îl contracta, lucrul acesta făcând manifestarea virusului ceva unic pentru fiecare, de la hemoragii epidemice şi până la lichifierea cortexului, într-o lume în care un virus a pus stăpânire pe umanitate eu am picat în comă, ţinut în viaţa de aparate timp de 7 ani, timp în care corpul meu a suferit mutaţii genetice benefice, un tonus mai ridicat, capacitate de vindecare peste normal, până şi membrele se pot regenera, eram aproape singurul sanatos într-o lume de 200 de oameni care incercau sa gaseasca un leac din ADN-ul meu. Au eşuat.
Timp de 10 ani rămăsesem singur, observând că nu am îmbratranit deloc, dar gândul ca eu am ramas singur m-a dus la extreme, încercând să-mi pun capat vieţii pe care am recâştigat-o, am tot incercat, dar se pare că ironia nu e lipsită de simţul umorului negru - sa traieşti veşnic şi sa vrei să mori, ăsta e paradoxul suprem, dar ce rost mai are să traieşti într-o lume singur?La orice tentativă de suicid rănile s-au vindecat mult mai repede, astfel încăt nu puteam face nimic...
Gândul asta m-a cuprins mereu, dar cred ca ar fi cuprins pe oricine „De ce eu?”era intrebarea cheie : ce am facut ca să fiu singur?

Întrebarea mă trezi, stăteam pe bancă în fata clădirii pe care acum ceva timp o veneram...

Veneram mai mult decat atat, nici nu stiam cum am gasit-o, fosta mea casa, o cladire inalta de 100 de metri.